Arhitectura tradițională a satului maramureșean

Specificul acestei zone decurge din geografia sa, cu munți care au făcut-o greu de cucerit și cu atât mai greu de stăpânit, inclusiv de imperiul maghiar și austriac. Satele răsfirate între munți și păduri au fost o piedică și în calea colectivizării agriculturii de către regimul comunist. Cum pădurile alcătuiesc până la 80% din suprafața Maramureșului, multe sate nici măcar nu au fost incluse în cooperativele agricole de producție, care trebuiau să comaseze pământul, pentru a-l putea lucra mecanizat, mai eficient, dar care au sfârșit prin a distruge o mare parte din civilizația rurală în cea mai mare parte a României.

De jur împrejur există lanțuri muntoase de până la 2.000 de metri, cu păduri de stejar, brad și fag. Abundența lemnului a creat un stil arhitectural unic pentru case și biserici. Porțile masive maramureșene, cioplite cu motive artistice, sunt o marcă a acestei regiuni, un mod de a exprima mândria proprietarului, statusul social și atașamentul față de tradiții. Bisericile maramureșene au un aspect gotic, cu turle foarte înalte și acoperiș din șindrilă cioplit de mână.

Uneori, întreaga biserică e făcută din lemn, inclusiv cuiele, dat fiind că lemnul nu e doar decorativ și un material cald, dar încărcat și de substrat spiritual. Lemnul provine de la un copac, o plantă vie, parte a creației, care leagă pământul de cer, apărând în multe pasaje esențiale ale istoriei sacre creștine, de la pomul din grădina Edenului, la arca lui Noe și lemnul crucii. În Săpânța, aproape de granița cu Ucraina, e și cea mai înaltă biserică de lemn din lume, un record Guiness.

Comunitățile din Maramureș au fost lovite sever de declinul industriei și mineritului după Revoluția din 1989, iar localnicii au decis să își ia soarta în propriile mâini. Sate întregi s-au depopulat după exodul întregii populații bune de muncă. Bărbații și-au practicat meșteșugul cioplirii caselor din lemn pe alte meridiane ale Europei sau trudesc pe șantierele din Vest, în timp ce femeile îngrijesc bătrâni și copii în țările de adopție, ducând cu ei faima hărniciei maramureșene și dorul de casă. E un exod fără precedent, care merge în sens invers afluxului de imigrație din perioada mineritului de aur și cărbune, când în această regiune s-au stabilit comunități mari de slovaci, germani, evrei sau cehi.

În timp ce sumele trimise acasă din vestul Europei au făcut multe sate și orașe să se dezvolte cu repeziciune, există și un pericol major. Multe dintre satele din Maramureș nu mai seamănă deloc cu pozele din albume, pentru că localnicii deveniți mai mult sau mai puțin prosperi construiesc cu materialele specifice orașului, vile masive din cărămidă și prefabricate, cu geamuri termopan și acoperișuri din țiglă metalică. Sunt case încăpătoare și confortabile, ridicate rapid, care pot găzdui chiar și numărul tot mai mare de turiști atrași de faima locului. Dar situația e ironică, pentru că turiștii vin să vadă cu totul altceva și sunt dezamăgiți să descopere sate care seamănă tot mai mult cu Pipera, decât cu imaginile poetice pe care le avem despre satul tradițional din Botiza sau Vadu Izei.
Un loc unde mai poți vedea încă arhitectură tradițională autentică e Muzeul Satului Maramureșean din orașul Sighet, unde au fost făcute și cele mai multe din fotografiile acestui reportaj. E un loc curat și tihnit, așezat pe un deal înverzit, dar care are același neajuns ca multe muzee românești, acela de a fi inanimat, lăsând doar în seama imaginației felul în care ar fi arătat curțile acelor case pe vremea când erau populate de copii, animale și răsunau de forfota meșteșugurilor de zi cu zi.