Castel Nuovo, emblema oraşului Napoli, de la cetate asediată de piraţi, la muzeu

Fortăreaţa cu cinci turnuri, pe care o vedem astăzi, e în special opera arhitectului catalan Guillem Sagrera, angajat de Anfonso de Aragon in secolul XV. În perioada Renaşterii, în vreme ce Napoli încerca să ţină pasul cu strălucitoarea Florenţa, un arc triumfal a fost integrat în zidurile cetăţii, dincolo de podul care trece şanţul de apărare.

Deşi, în mod tradiţional, arcele triumfale ale împăraţilor romani erau monumente de sine stătătoare, Alfons de Aragon s-a temut ca arcul său să nu fie dărâmat de asediatori sau răsculaţi, aşa că l-a integrat în zidurile negre ale cetăţii. Arcul, care glorifica victoria lui Alfons de Aragon, cuceritorul Neapolelui, e, în principal, opera lui Guillem Sagrera şi Pietro da Milano. Sculpturile, prezentându-l pe rege intrând triumfal în oraş, şi decoraţiile bogate creează o punte între stilul Roman târziu şi umanismul Renaşterii, care redescoperea antichitatea, prin intermediul arheologiei, reevaluând acea perioadă.

Când burbonii au preluat puterea la Napoli, Castel Nuovo a fost folosit pentru o scurtă perioadă de Carol al III-lea al Spaniei, care a construit rapid şi alte castele, mai apropiate de gustul său pentru opulentul baroc: Palatul Regal din Napoli, în imediata vecinătate, şi uriaşul Palazzo Real din Caserta.

Castelul fortificat a fost scena unor evenimente dramatice. Aflat mereu sub asediul piraţilor şi al tunurilor armatelor rivale, a fost cucerit de câteva ori şi de regii maghiari, care au folosit Napoli ca reşedinţă a micului lor imperiu în expansiune. Pentru că familia regală menţinea legături strânse, deşi nu întotdeauna cordiale, cu papalitatea, tot la Castel Nuovo e consemnată şi una din rarele abdicări ale unui papă, care s-a retras, preferând singurătatea şi o linişte de care nu avea să aibă parte.

Un complot al nobilimii locale s-a sfârşit tot aici, când baronii, invitaţi pentru o falsă nuntă, au fost închişi într-o încăpere şi unii dintre ei executaţi. Încăperea e acum cunoscută drept Sala Baronilor.
Dar şi lucruri frumoase s-au petrecut în castelul care a găzduit mulţi artişti umanişti şi din Renaştere. Petrarca şi Giovanni Boccaccio s-au numărat printre oaspeţii de seamă, în timp ce Giotto a pictat câteva fresce din capelă.

Capela Palatină, de la interior, e una din puţinele rămăşiţe ale fortăreţei originale, din vremea lui Carol I de Anjou. În camerele sumbre cu pereţi din piatră acum pot fi admirate mai multe tablouri. Cel mai vechi dintre ele datează din secolul 15 şi o reprezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjuraţi de sfinţi. Printre tablourile faimoase e Crucificarea, semnat de Battistello Caracciolo, alături de opere ale altor pictori ca: Finoglio Paul, Pacecco De Rosa, Bernardo Cavallino, Luca Giordano, Mattia Preti, Paolo De Matteis şi sculpturi de Vicenzo Gemito.

Dincolo de turnurile pitoreşti cu creneluri, înconjurate de un şanţ de apărare, de la exterior, Sala Baronilor e cel mai spectaculos element arhitectonic al complexului. Camera foarte înaltă, folosită acum pentru reuniunile primăriei, are arcade şi ferestre cu dantelării din piatră, elemente tipice ale stilului gotic.
În muzeu, doar porţile din bronz intens decorate, cu o ghiulea de tun înfiptă în ele, mai amintesc de vremurile agitate prin care a trecut cândva castelul din Napoli.