Cum arată Casa Poporului pe dinăuntru

De ziua națională a României, Palatul Parlamentului și-a deschis porțile celor curioși să vadă cum arată ctitoria lui Nicolae Ceaușescu la interior. Vestea buna e că monstrul de marmura și beton care a mutilat centrul orașului arată mai bine la interior decât la exterior, poate și pentru că mare parte din amenajări sunt de dată recentă.

Un simbol al dictaturii, construcția denumită cinic Casa Poporului, în condițiile în care poporul nu putea nici măcar circula prin preajma ei, e înscrisă în Cartea Recordurilor ca a doua clădire din lume, după Pentagon. Are o suprafață totală de 330.000 metri pătrați. Deține astfel și titlul neoficial de cea mai mare clădire civilă din lume.

Arhitectul-șef al construcției începută în 1983 a fost Anca Petrescu. Pentru ridicarea ei au fost demolate cartiere întregi, pe o suprafață comparabilă cu a Veneției. Au fost dărâmate biserici și clădiri cu valoare de patrimoniu, 40.000 de oameni fiind nevoiți să-și părăsească locuințele. Nu se cunoaște exact numărul celor care au murit în timpul construirii Casei Poporului, dar la ea au lucrat muncitori și militari adusi din toată țara în condiții uneori apropiate sclaviei, pe un santier căruia îi lipseau până și toaletele sau alte condiții elementare. În anii 80, pe aceste santiere lucrau 20.000 de muncitori în ture care acopereau toate cele 24 de ore.

Dată fiind mândria naționalistă a lui Ceaușescu, respectată și de oligarhia din jurul său, la Casa Poporului nu s-au folosit decât două materiale din afara granițelor: doua esențe de lemn scump din India și Zair (cadou de la dictatorul Mobutu Sese Seko). Un al treilea, o marmură verde, a fost folosită de cei care au decorat Sala de Plen după Revoluție. În pofida acestei ambiții, sunt limpezi sursele de inspirație ale dictatorului: orașul nord-coreean Pyong Yang pentru exterior și clădirile din jurul Casei Poporului, proiectate a găzdui instituțiile de stat și nomenclatura comunistă, respectiv palatul Versailles, pentru interior.

Nici suma cheltuită de români pentru acest proiect faraonic nu poate fi decât cel mult aproximată. Doar ridicarea palatului de până în 1989, cand nu erau gata decât două săli, se pare că a înghițit peste un miliard de dolari, în condițiile unei înfometări a majorității populației comparabilă cu starea unei populații în timpul războiului. După alte surse, care adună și cheltuielile exorbitante de amenajare de după Revoluție, această atracție turistică i-a costat pe români până în prezent circa 3 miliarde de euro.

Au fost folosiți: un milion de metri cubi de marmură, 5.500 t de ciment, 7.000 t de oțel, 20.000 t de nisip, 200.000 m cubi de sticlă etc. Adrian Nastase a ținut să împlinească și el ctitoria înaintașului său și i-a adăugat o construcție din sticlă ce permite accesul în zona de clădire în care s-a amenajat Muzeul Național de Artă Contemporană. Micul turn din sticlă nu are nicio legătură cu arhitectura și așa eclectică a clădirii. S-au mai construit, de asemenea, un restaurant, piscina, sauna, parcări subterane, etc, dar in continuare o bună parte din suprafața construită a lucrării e nefinalizată, deci nefolosită. La parter se alfă și un Muzeu al Parlamentului, în care se găsesc diverse decorații, documente istorice, statui ale unor politicieni și figuri istorice sau tablouri ale unor pictori de curte ai lui Ceaușescu, precum Sabin Bălașa.

În prezent, Palatul Parlamentului adăposteste cele două componente ale legislativului, Camera Deputaților și Senatul. Cea mai impresionantă încăpere a Casei Poporului e Sala de Plen a Camerei Deputaților, acoperită cu o cupolă din sticlă mată verde și albastră, susținută pe un cadru de alamă.

Pereții sunt placați cu marmură de Gura Văii și Antigua (marmură verde), adusă din Irak, iar ușile din lemn de nuc masiv. Mobilierul tapițat cu piele e și el unul de lux, ca și dotările pentru intercomunicații.

Alte săli impresionante sunt: Sala Unirii, Sala CA Rosetti, Sala Take Ionescu, Sala Ion IC Brătianu, Sala AI Cuza, Sala Nicolae Iorga, Sala Nicolae Bălcescu sau Sala Drepturilor Omului. În total există 5.100 de încăperi și 500 de toalete.

Toate covoarele au fost lucrate manual la Cisnădie și, fie sunt dintr-o singură bucată, fie au fost asamblate în sălile respective. Cel mai mare candelabru din clădire, aflat în Sala Unirii, cântărește 5 tone, dar mai există și altele (în total sunt 2.800), cum ar fi cel din sticlă de Mediaș din Sala Drepturilor Omului. Pentru iluminat el folosește 7000 de becuri.

Marmura de Rușchița plachează și ea abundent sălile și holurile Palatului. Sala Nicolae Iorga a fost decorată în stil german pentru a imita amenajarea Palatului Peleș.

În Sala Nicolae Balcescu, pereții sunt din marmură roz de Rușchița, iar draperiile cu brocarturi sunt țesute la Sighișoara din mătase. Aici a fost folosit, pe lângă cele mai scumpe esențe românești de cireș, și lemnul de mahon primit cadou de la Mobutu Sese Seko. În sala IC Brătianu s-au folosit chiar și draperii din catifea roșie cu fir de aur și argint lucrate manual de călugărițele de la mănăstirile Agapia și Văratec.

În diferite săli sunt expuse picturi și tapiserii ale unor artiști români: Angela Brădean, Marin David, Ovidiu Moga, Maria Nemeș, Gheorghe Simion, Nicolae Blei, Margareta Sterian.

Mai multe despre: Destinatii • Anca Petrescu • arhitectura • Bucuresti • casa poporului • comunism • interior • Muzeul Parlamentului • Nicolae Ceausescu • Palatul Parlamentului • Romania