Interiorul capodoperei lui Antoni Gaudi: Sagrada Familia

Când am intrat în Sagrada Familia din Barcelona am avut același sentiment, de a fi martorul operei unui credincios frământat, care încearcă să ia cu asalt Împărăția Cerurilor, nu cu metodele consacrate de arhitectura sacră, ci cu armele artei moderne. Decorațiuni ingenioase și forme abstracte uimitoare, care se repetă cu insistență în alte forme, ca Boleroul lui Ravel, dau împreună un spațiu continuu, până când tot ansamblul începe să vibreze. Aici arhitectura modernă se transformă într-o liturghie în piatră, dând fărmă tridimensională cuvintelor latinești și ebraice înscrise la propriu pe turlele de afară: „Sanctus”, „Excelsior” și „Osana”.

Interiorul catedralei e pe atât de impresionant pe cât de dezamăgitor e, pentru moment, exteriorul. Motivul ar putea fi că interiorul poartă amprenta geniului lui Gaudi, în timp ce exteriorul e fie neterminat, fie realizat de epigoni, fie încă nu respectă dorința maestrului de a avea o fațadă în culorile cele mai vii, ca locuințele cu acoperișuri smălțuite, făcute în Catalunia. Pentru a termina acest proiect faraonic, mai e încă nevoie de câteva decenii și de donații ale localnicilor și turiștilor.

Există trei intrări monumentale, fiecare cu o fațadă dedicată unei teme alegorice majore: Nașterea Domnului, Patimile lui Hristos, Slava lui Dumnezeu, fiecare din ele având și un echivalent în cele trei virtuți menționate de apostolul Pavel: speranța, credința și dragostea. Doar Fațada Nativității e opera lui Antoni Gaudi, a treia fiind neterminată.

La interior poți observa creativitatea unui geniu, care se ia la întrecere cu natura. Vezi păduri înalte de coloane albe, care se termină cu bolte ca niște frunze de palmier, decorațiuni cubiste în jurul vitraliilor colorate Art Nouveau și magnifice scări spiralate, care par a închipui scări către cer. Cu mult înainte de era calculatoarelor, Gaudi s-a jucat cu posibilitățile proiectării tridimensionale, combinând hiperboloizi cu bolte gotice și forme, care se schimbă de la un rând de coloane la altul. La subsol, într-un muzeu captivant sunt prezentate machete cu diversele propuneri pentru catedrală, care trebuia să fie o clădire gotică „liniștită”, dar și machete ale experimentelor de design ale lui Gaudi.

Cea mai mare parte a interiorului poate fi caracterizat ca iconoclast, până și încântătoarele vitralii, privite mai atent, au doar forme abstracte, iar medalioanele celor patru evangheliști conțin doar simbolurile lor consacrate: leul, îngerul, vulturul și taurul. Cele câteva statui albe de pe pereți se confundă cu fundalul și trec neobservate. Tot acest refuz al imageriei conduce ochiul privitorului către crucea pe care e răstignit Hristos, spânzurată în fața altarului.

Sagrada Familia e munca de o viață a lui Antoni Gaudi, unul din cei mai creativi arhitecți din istorie, și un creștin practicant. Stilul său de viață auster și pasiunea pusă în realizarea catedralei a făcut generațiile următoare chiar să ia în discuție canonizarea sa de Biserica Catolică. Gaudi era atât de absorbit de proiectul său, încât în ziua tragicului accident de tramvai, căruia i-a căzut victimă, barcelonezii l-au confundat cu un om al străzii, pentru că era îmbrăcat în haine foarte modeste.

Își dedicase 42 de ani Sagradei Familia și reușise să termine mai puțin de un sfert din proiectul țesut în luxurianta sa imaginație. Chiar și acum, la aproape un secol de la moartea sa în 1925, doar opt din cele 18 turle sunt la locul lor, iar cea mai mare dintre ele nu a fost încă începută. Totul e plătit din donații, deci cum aceasta e deja una din cele mai vizitate opere din lume, sunt șanse să o vedem finalizată în decursul vieții noastre.