Memorialul de la Sighet, locul unde a fost lichidată elita politică interbelică

Acest loc trebuie văzut pentru a înțelege mai bine istoria. În timpul comunismului, au funcționat în România 44 de închisori politice și 72 de lagăre de muncă forțată. Prin ele au trecut pentru a fi schingiuiți sau a-și găsi sfârșitul aproximativ 1 din 10 locuitori ai țării în primele două decenii de după război.

Estimarea numărului victimelor comunismului în România e dificilă, întrucât regimul a avut la dispoziție 45 de ani pentru a-și șterge urmele. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului estimează la 3 milioane de persoane numărul deținuților din România comunistă. Din care, 800.000 de oameni au murit în detenție sau la scurt timp după. O altă estimare vine din Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Control, condusă de Vladimir Tismăneanu, fost comunist și fiul șefului Propagandei din acea epocă. Raportul Tismăneanu reduce numărul la 2.000.000 de oameni afectați de persecuții (incluzând membrii de familie) și 600.000 de deținuți politici condamnați.

Comunismul a venit la putere în România ca un regim de ocupație din exterior, urmare a pierderii celui de-al doilea război mondial. Înainte ca țara să fie ocupată de Armata Roșie a Uniunii Sovietice, populația era printre cele mai ostile ideologiei comuniste din toată Europa. Această atitudine avea mai multe motive. Comunismul sustinea ateismul, iar românii nutreau o fierbinte credință ortodoxă. Comunismul era internaționalist, iar românii tocmai își văzuseră împlinit visul național prin reunirea tuturor provinciilor istorice la 1918. Din acest punct de vedere, o mișcare, care considera România Mare un stat imperialist, care persecută minorități și trebuie fărâmițat în zone autonome, nu putea fi decât trădătoare. Comunismul chema la luptă proletariatul industrial, dar țara era slab industrializată încă. Țăranilor, comunismul le promitea eliberarea de exploatarea „burghezo-moșierească” prin formarea unor cooperative colective. Dar țăranii abia își primiseră pământul în reforme funciare succesive, care porniseră de la Cuza și continuaseră cu răsplătirea țăranilor care luptaseră în Războiul de Independență și în Primul Război Mondial. Pentru țărani, pământul plătit cu sânge de părinții și bunicii lor avea o semnificație religioasă și nu concepeau să îl cedeze, pentru a-l lucra în comun.

Harta rezistenței din munți, în timpul comunismului

Aceste realități sociologice au făcut ca partidul comunist să aibă, înainte de intrarea rușilor în țară, mai puțin de 1.000 de membri. Chiar și din această aderență modestă, majoritatea o constituiau minorități etnice, în special evrei. Când armatele bolșevice au trecut granița în Moldova, iar regele Mihai a arestat guvernul Antonescu, schimbând taberele alături de aliați, mulți români au luat calea codrului și a munților. A fost cea mai îndelungată rezistență armată împotriva comunismului din Europa. O mișcare întinsă pe un deceniu și jumătate și prezentă în toate zonele montane de pe hartă. Partizanii sperau într-o intervenție americană, care să elibereze țara pe modelul debarcării din Normandia, și erau încurajați de mesajele de la posturile de radio străine și de sporadicele ajutoare și manifeste, aruncate de anglo-americani din avion. Ei nu aveau cunoștință la acea dată că România fusese demult vândută în întâlniri secrete, precum cea de la Yalta, între Stalin, Roosevelt și Churchill.

Românii rămași în localitățile lor au avut de înfruntat cea mai brutală represiune din toată Europa, în afara Uniunii Sovietice. Marele sistem penitenciar a fost organizat pe categorii de închisori, în câteva puncte emblematice. În mod ironic, cea mai mare parte a deținuților erau țărani, care se opuseseră colectivizării. Asta contravine portretului făcut chiar de comuniști „dușmanului poporului”. Chiar emblema comunistă, secera și ciocanul, trebuia să simbolizeze alianța dintre proletariat (muncitorimea industrială) și țărănime. Deci țăranii, care nu erau mari latifundiari, ar fi trebuit în teorie să fie beneficiari ai regimului. Mare parte din cei care nu au acceptat să își cedeze benevol pământul CAP-urilor (cooperative agricole de producție) au ajuns la Canal. Proiectul avea ca obiectiv să lege pe un traseu mai scurt Dunărea de Marea Neagră, dar în realitate era doar o formă de exterminare prin condițiile inumane de muncă și încarcerare. Canalul a fost în cele din urmă finalizat cu salariați și utilaje corespunzătoare, după închiderea pușcăriilor politice.

O altă categorie vizată au fost preoții, mărturisitorii creștini dintre mireni și simpatizanții Mișcării Legionare, în special încarcerați la Aiud și Gherla. Au existat și închisori separate pentru femei. Pentru cei tineri, de vârsta liceului sau facultății, s-a considerat că exterminarea prin muncă epuizantă, prin tortură sau înfometare constantă nu ar fi realistă. Așa că s-a importat un model de „reeducare”. Epicentrul acestui experiment sinistru a fost închisoarea de la Pitești, unde foști studenți au fost supuși unor violențe atroce și umilințe, în încercarea de a-i spăla pe creier și a-i transforma în torționari și adepți sinceri ai comunismului.

Sighetu Marmației se află în nordul țării, la doi kilometri de granița cu Ucraina (pe vremea aceea, cu URSS), neconstituind o tentație pentru evadare. La Sighet, închisoarea a fost dedicată elitei politice. Era o priveliște suprarealistă, să vezi plimbându-se în zeghe, scheletici, foști prim miniștri, parlamentari, miniștri, generali sau amirali.

Harta sistemului penitenciar din România comunistă

Sighet era una din închisorile mici ale regimului, cu doar 200 de deținuți. Dintre ei, peste un sfert au pierit în mai puțin de un deceniu, ceea ce atestă condițiile dure. Printre ei, patru episcopi greco-catolici și mai mulți membri de guvern. Cel mai faimos deținut a fost Iuliu Maniu, fost prim ministru și lider incontestabil al partidului conservator Național Țărănist. Doi reprezentanți ai dinastiei politice rivale, a liberalilor brătieni, au sfârșit aici. E vorba de Dinu Brătianu și Gheorghe Brătianu, istoricul patriot, autor al cărții „Poporul român, o enigmă și un miracol” – despre continuitatea românească, din antichitate în evul mediu. Îi regăsim, de asemenea, pe ministrul Constantin Argetoianu, sau pe ilustrul economist Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale.

Femei închise în timpul regimului comunist

În 1955, deținuții politici de la Sighet au fost transferați către alte închisori din țară. Într-un final, în 1964, un decret de amnistie a fost dat de regim, eliberând supraviețuitorii. Dar trecuseră deja 20 de ani de la începutul persecuțiilor. Biologic, chiar și cei aflați în viață, nu mai puteau constitui o opoziție, care să pericliteze regimul.

După revoluția anti-comunistă din 1989, Sighetul a fost transformat într-un Memorial, de eforturile poetei Ana Blandiana și ale soțului său, scriitorul Romului Rusan. Ei au constituit o fundație, Academia Civică, în care s-au reunit 175 de personalități publice, între care Lucia Hossu Longin, autoarea uriașului proiect Memorialul Durerii, de documentare și interviuri cu supraviețuitorii. În prima fază, Mihai Cârciog, un om de afaceri stabilit la Londra, a fost principalul sponsor al realizării Memorialului.

Celula lui Iuliu Maniu de la Sighet

Au fost adunate colecții de fotografii, documente manuscrise și obiecte diverse, pentru a alcătui un muzeu al victimelor comunismului. Mai mulți sculptori au contribuit cu creații, expuse în celulele – muzeu. Cel mai popular e grupul statuar din curtea închisorii, realizat de Camilian Demetrescu. Reprezintă un cortegiu de deținuți, care se îndreaptă fără speranță spre zidul, care simbolizează comunismul.

Clerici închiși la Sighet

Curtea închisorii e aranjată ca spațiu de reculegere și reflecție. Aici deținuții aveau pentru scurte momente privilegiul de a vedea cerul și a respira aer liber, dat fiind că ferestrele celulelor erau parțial blocate, iar una dintre pedepse era închidere la izolator – o celulă rece și întunecată, complet lipsită de geamuri. Din curtea interioară, se coboară printr-un tunel într-o cameră de rugăciune, care imită catacombele în care se refugiau creștinii pe vremea persecuției păgâne din Imperiul Roman. Pereții de marmură neagră sunt gravați cu numele a 8.000 de români uciși în timpul comunismului, nume adunate din arhive, printr-un efort anevoios, care a durat peste un deceniu.

Mai multe despre: Destinatii • comunism • detinuti politici • istorie • Romania • Sighet • Sighetul Marmatiei • victimele comunismului