Palatul Dolmabahce din Istanbul, comoara sultanilor de pe Bosfor

Poarta de intrare în Palatul Dolmabahce

Turul complet începe prin poarta dinspre continent, situată în vecinătatea stadionului Beșiktaș, pentru a se încheia pe malul mării, prin terasa palatului. În clădirea haremului se poate ajunge și prin culoarele interioare, dar actuala organizare muzeală impune vizitarea separată a respectivei aripi a clădirii.

Punctul culminant al unei vizite la Dolmabahce e intrarea în Sala Muayede, o incinta care îți taie respirația. E o sală atât de înaltă încât sub cupola ei ar putea încăpea un bloc cu 12 etaje. De cupola cu diametru de 25 de metri și înaltă de 36 m atârnă un candelabru de cristal de 4 tone si jumătate, fabricat în Anglia în secolul XIX. Era inițial luminat cu gaz, dar a fost modificat pentru a folosi peste șase sute de becuri.

Impresia de grandoare a sălii care se deschide către mare printr-o terasă e dată de cele 56 de coloane sculptate și de pictura tridimensională care îi accentuează proporțiile printr-o iluzie optică.

Interiorul palatului sultanilor

În cei 2.000 de metri pătrați ai Sălii Muayede s-au petrecut evenimente cu rezonanță istorică pentru Turcia. De Ramadan, aici era adus de la Palatul Topkapi tronul sultanului, care primea onorurile prinților și ambasadorilor acreditați. În această sală sultanul Abdulmecid l-a primit pe împăratul Franz Joseph și tot aici Murad al V-lea s-a încoronat.
Dar locul e legat și de modernizarea Turciei: primul parlament al Imperiului Otoman și-a ținut ședința inaugurală sub aceeași cupolă în 1877, iar la proclamarea republicii tot în Muayede Hall, Mustafa Kemal Ataturk și-a ținut primul discurs în calitate de președinte. Discursul a fost tipărit și înrămat pe unul din pereții sălii. În fine, la moartea lui Ataturk în 1938, trupul neînsuflețit a fost depus chiar în sala Muayede astfel încât admiratorii săi din Istanbul și din toată Turcia să îl poată omagia pe acest mare reformator.

Un alt element care impresionează orice vizitator și trimite la opulența orientală e scara cu balustrade din cristal care leagă intrarea principală în palat de primul nivel. Scara, în stil baroc, are deasupra un uriaș candelabru de Baccarat (dupa numele orașului francez).

Cum imperiul otoman se întindea până în zone dintre cele mai exotice, există numeroase sculpturi în piatră sau metal care înfățișează lei și scene de vânătoare. Foarte impresionant e lampadarul creat în jurul unui fildeș de mari dimensiuni ornat cu argint, un dar al guvernatorului provinciei care care se întindea peste Arabia Saudită, Ahmet Ratib Pașa, lucrat după câte se pare la Londra.

O parte din bogăția sultanilor otomani se află expusă în spatele unor geamuri securizate, după tipicul oricarui muzeu. Sunt expuse obiecte de veselă din aur, argint, platină, porțelan, cristal și turcoaz. Obiectele sunt doar câteva dintre cele 7.000 de obiecte de patrimoniu care se află în palatul Dolmabahce.

Califul Abdulmecid a transformat una din încăperi în bibliotecă. Se află aici cărți în turcă, arabă, franceză, germană sau engleză, dar și un autoportret făcut de califul cu înclinații artistice.
Palatul, construit între 1843 și 1856 de al 31-lea sultan otoman, ne permite pătrunderea în viața de curte a acestui mare imperiu. O sală foarte importantă e sala de rugăciune (Mescid), decorată cu arabescuri și citate din Coran desenate chiar de ctitorul Abdulmecid.

Din tavanul camerei de rugăciune atârnă un candelabru din sticlă de Murano (Italia), iar nișa care indică Mecca (echivalentul altarului creștin) și din care se citesc versetele din Coran adăpostește pe rafturi apa din fântâna pietrei Kaaba din Mecca, pe care musulmanii o înconjoară în timpul pelerinajului.

Salonul Ambasadorilor (Sufera Hall) a fost folosit nu doar pentru recepțiile care i-au consacrat numele, dar tot aici a fost pregătită de către lingviști și parlamentari reformiști trecerea în 1928 la un nou alfabet, bazat în cea mai mare parte pe cel latin, îmbogatit de câteva semne diacritice.

Dat fiind că salonul avea o funcție de reprezentare a imperiului în fața trimișilor străini, decorațiunile sunt abundente și de mare valoare. Tavanul e împânzit cu stucaturi din gips poleite cu aur, iar cele patru șeminee sunt înrămate în porțelan european și au cristal lucrat manual în partea inferioară.

Lampadar din fildeș decorat cu argint | Pat cu baldachin

În Dolmabahce există și două apartamente private ale sultanului și suitei sale. Cu un parchet splendid, apartamentul sultanului era folosit pentru treburile de peste zi, dar și pentru rugăciunile și mesele de seară din timpul Ramadanului. Teologi din tot imperiul erau invitați aici pentru a susține prelegeri pe teme alese de Sheikulislam (echivalentul musulman al unui patriarh), prelegeri care să îi deslușească sultanului taine ale religiei islamice.

Vedere spre Bosfor

Baia sultanului (Hamam) e alcătuită din trei încăperi în care intri printre două lampadare din cristal de Boemia. Cea de-a doua încăpere e străjuită de o cortină roșie cu monograma sultanului Abdulmecid, ceea ce semnifică intrarea într-un spațiu privat în care accesul e interzis. Pereții băii propriu-zise sunt placați cu alabastru, o marmură egipteană, iar pardoseala e din marmură de Marmara. Tavanul menține perforațiile tradiționale ale unei băi turcești, în timp ce încălzirea se face prin dușumea cu ajutorul unui sistem ingenios.

Turnul cu ceas de la intrarea în palat

Camera sultanului din cadrul haremului e denumită și Salonul Vișiniu, pentru tapetul din mătase și tapițeria în nuanțe de roșu și grena. Aici sultanul își primea soțiile și copiii, precum și alți membri ai dinastiei. Culoarea țesăturilor care acoperă lambriurile a fost aleasă personal de sultanul Abdulmecid. Decorațiunile sunt tributare stilului neoclasic (rococo). În mijlocul sălii se află o masă din abanos acoperită cu o un strat de porțelan lucrat în relief. Șemineul uriaș e o combinație de baroc și stil imperial.

Haremul sultanului era format din 20-25 de femei, preferata sultanului beneficiind de o cameră specială, foarte luxoasă. Aici poate fi admirat un mobilier foarte special, lucrat după o tehnică locală, care presupune lipirea unor bucăți milimetrice de lemn de diverse esențe într-un desen care amintește de tehnica mozaicului.