Revoluția Română în viziunea Armatei

O cruce rece din marmură, în stilul monumentelor, care îi lasă indiferenți pe trecători, ridicate după ’90 în marile orașe, e cea care îi aduce în amintire pe cei uciși. Numele lor sunt cioplite pe un perete al muzeului și doar fotografiile din decembrie 89 aduc ceva din căldura umană a acelei ierni fierbinți.

Un exponat deosebit de valoros pentru istorie este tunica pătată de sânge a lui Vasile Milea, ministrul Apărării în timpul izbucnirii Revoluției de la Timișoara. Sinuciderea sau asasinarea lui Milea în 22 decembrie reprezintă încă un subiect controversat, la fel și rolul său în acele evenimente. Deși numele lui Vasile Milea a fost dat unui mare bulevard din București, acesta a participat activ la reprimarea revoltei de la Timișoara. Fostul șef al armatei completează astfel o listă mai lungă cu generali acuzați de crime în timpul revoluției, de la Nicolae Militaru, la Ștefan Gușe, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chițac, Ion Hortopan și alții.

Deși rotițele justiției s-au mișcat anevoie în cei douăzeci de ani de la Revoluție, în fața instanțelor au ajuns 176 de militari, dintre care 18 generali – 12 de la Miliție și 6 de la Armată. De coordonarea acestor forțe armate s-au ocupat nomenclaturiștii Partidului Comunist. Doar 24 dintre liderii Partidului Comunist au fost deferiți justiției, cei mai mulți scăpând fie prin vicii de procedură, fie pe motive medicale.

Mai mult, în timpul mandatului lui Ion Iliescu au fost amnistiate o parte din abuzurile comise în timpul Revoluției, iar cei care au primit totuși condamnări, au fost grațiați. Între ei: colonelul de Miliție Nicolae Ghircoiaș, complice la ștergerea urmelor după arderea cadavrelor revoluționarilor timișoreni, generalul de Armată Constantin Rotaru, locotenent-colonelul Ion Păun, capitanul Constantin Gheorghe, toți trei, părtași la reprimarea revoluției de la Timișoara, generalul Grigore Ghiță, participant la masacrul de pe Aeroportul Otopeni, maiorul de miliție Iosif Veverca și locotenent-colonelul Ion Corpodeanu participanți la represiunea din Timișoara și la arderea cadavrelor.

Generalii Stănculescu și Chițac au beneficiat la rândul lor de clemența justiției și politicienilor, la fel cu întreg lotul CPEx (vârful nomenclaturii PCR), care fusese inculpat în 1990 într-un proces tip Nurenberg, grațiat de Ion Iliescu. Ion Coman a fost grațiat de Emil Constantinescu după ce a executat mai puțin de 3 ani din pedeapsă.

Un lucru tulburător este că dintre victimele Revoluției, mai mult de jumătate (peste 600 de persoane, adică) erau militari, victime ale unor diversiuni, cum au fost cele susținute prin intermediul Televiziunii de către diverși ofițeri. Știrile despre ”teroriști”, care au semănat panică în rândul populației au fost transmise pe post nu doar de redactorii TVR, dar și de ofițeri precum Nicolae Militaru, Ștefan Gușe, căpitanul Mihail Lupoi, amiralul Emil Cico Dumitrescu.

La începutul anilor ’90 au existat câteva inițiative reformiste în cadrul Armatei: ADM (Acțiunea pentru Dreptate Militară) și CADA (Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei), soldate cu un eșec și cu marginalizarea celor care cereau investigarea rolului Armatei în Revoluție și schimbări reale la nivelul conducerii. Deși între timp Armata Română a devenit membră a NATO, ea ramâne alături de SRI și Poliție în rândul instituțiilor care nu și-au precizat public mai mult decât formal ruptura de instituțiile perioadei comuniste pe care le-au moștenit. Expoziția de față reprezintă un recurs necesar la memorie, dar riscă să rămână un act birocratic în condițiile în care se optează pentru o versiune cosmetizată a istoriei.