Stephansdom, terifiantul gotic. Catedrala Sf Ștefan din Viena

După două secole de la ctitorirea ei, mica biserică romanică a început să fie extinsă, adoptându-se de această dată stilul carcteristic al evului mediu apusean, goticul. Această parte a continentului a trăit o perioadă lungă de migrație a triburilor, care aveau să fie creștinate cu timpul, și multe din elementele culturale, din tradițiile și imaginația acestor popoare migratoare au fost integrate în mitologia noii lor credințe și în arhitectură. Legendele nordice s-au strecurat insidios în viețile sfinților, în timp ce superstiții ancestrale au fost privite cu îngăduință de predicatori.

Temându-se de ignoranța maselor, episcopii catolici au interzis chiar și lectura privată a Bibliei, creând un monopol asupra interpretării ei. Limbile locale erau și ele considerate imature, vulgare și prea sărace pentru a transmite sensurile profunde ale Sfintei Scripturi, deci traducerea din latină era văzută aproape ca o erezie. Pe măsură ce au apărut noi generații, care nu mai întelegeau latina, s-a ajuns în situația bizară în care textul sacru era primit ca o incantație misterioasă și nu ca un discurs rațional. Accentul pus de cultele protestante pe această din urmă dimensiune a teologiei e cu siguranță o moștenire a reacției la acel ritualism ininteligibil.

Din dorința de a cultiva un comportament etic în rândul noilor convertiți, Biserica Catolică încuraja deseori ignoranța și spaimele superstițioase ale omului simplu, prin legende înspăimântătoare despre caznele îndurate de păcătoși în viața de apoi. Creaturi ciudate au început să apară sub formă de statui și basoreliefuri pe zidurile catedralelor, cu balauri și grifoni rupți din legendele barbarilor, gata să înșface sufletele necredincioșilor.

Când umanismul și, imediat după, renașterea au explodat, cu idei ce puneau accentul pe unicitatea vieții umane, pe frumusețea trupului, ca o culme a creației, pe plăcerea senzorialului, stilul secolelor anterioare a început să fie pus la îndoială și tratat foarte critic, ca un semn de superstiție și lipsă de gust. Autorii din secolele renașterii i-au dat, în derâdere, acestui stil numele de gotic, un nume peiorativ cu trimitere la triburile barbare de goți. vizigoți sau ostrogoți.

Cu toată desconsiderarea din partea urmașilor, goticul a creat numeroase capodopere de arhitectură, catedrale și castele ușor de recunoscut după arcele în formă de ogivă, zidurile subțiri și uimitor de înalte, cum nu se mai văzuseră, susținute de ingenioasele arce butante de la exterior, turnurile ascuțite și semețe și bolțile cu nervuri de la interior. Arcele butante, niște pilaștri de susținere, erau o invenție importantă, care reușea să mute coloanele de la interiorul la exteriorul edificiului, creând spații foarte generoase. Cu pereți subțiri și goi, degrevați de mare parte din greutatea acoperișului, puteau fi adăugate de acum ferestre imense, care creau un ocean de lumină și culoare. Arta vitraliului s-a dezvoltat ca o artă distinctă, îmbinând sticlăria cu pictura.

E greu să nu remarci de departe superbul acoperiș colorat cu plăci ceramice al catedralei Sf Ștefan din Viena, cu jocul de verde și alb. O pădure de turnuri înconjoară nava centrală. Dar când te apropii de detaliile decorative ai un sentiment sumbru. Nenumărații grifoni care par să strige în clipa în care se pregătesc să sară de pe acoperiș, induc o neliniște apăsătoare. Poluarea a transformat și ea toate decorațiunile minuțioase într-o perdea de negru, iar calcarul, care era cândva alb, și-a schimbat culoarea. E ca și cum barbarii medievali și cei moderni și-ar fi dat mâna pentru a crea ceva cu adevărat înfricoșător. Totuși, se speră ca lucrările de restaurare să redea într-un viitor apropiat culoarea luminoasă a edificiului.

Cea mai înaltă turlă are 136 m și susține vulturul bicefal al casei de Habsburg, care a devenit blazonul Austriei și în perioada republicană. Catedrala domină chiar și astăzi orașul vechi cu înălțimea sa. În timpul asediului otoman din secolul XVI, turnul servea ca post de observație, utilitate pe care și-a păstrat-o până spre secolul XX, cât timp a fost folosit ca un foișor de foc, din care erau observate incendiile. Cel mai mare din clopotele catedralei e al doilea ca marime din Europa. Are peste 20 de tone și e turnat din tunurile invadatorilor otomani.

într-o capitală, care respiră muzică clasică la tot pasul, legătura cu marea muzică nu putea lipsi nici în cazul celei mai reprezentative catedrale din oraș. Legenda spune că Beethoven a avut certitudinea că e complet surd, după ce a văzut porumbeii zburând din clopotniță, dar nu a putut auzi marele clopot bătând. Și tot aici, în Stephansdom, s-a ținut slujba de înmormântare a compozitorului italian Antonio Vivaldi.