Tradiţia reprezentării patimilor în arta creştină apuseană

Coborârea de pe cruce a Mântuitorului şi Supliciul sfântului Sebastian, Muzeul Vatican

În Răsărit, nu doar icoanele, dar şi frescele narative, care aveau şi rolul de a reprezenta unui enoriaş nealfabetizat scene biblice, au rămas simbolice, încurajând privitorul să îşi folosească facultatea imaginativă pentru a percepe inefabilul. Pictura ortodoxă s-a concentrat pe latura spirituală, cu figuri ascetice, despre care se crede chiar că prefigurează aspectul trupului reînviat în Împărăţia Cerurilor.

Două din cele 14 fresce ale lui Joseph von Fuchrich înfăţişând Patimile lui Hristos. Biserica Johann Nepomuk, Viena

Dupa impunerea Reformei în unele părţi ale Europei, bisericile protestante au ales mai curând un aspect iconoclast, uneori chiar fără picturi. Acest interior auster, care era o reacţie la opulenţa decoraţiilor din catedralele papale, rima foarte bine cu accentul pus de Martin Luther şi Jean Calvin pe textul scriptural strict şi pe viaţa morală.

Patimile lui Hristos sunt aproape un tabu în Est, unde reprezentarea unui Dumnezeu suferind şi vremelnic învins e considerată şocantă. În bisericile răsăritene e mult mai probabil să întâlnim reprezentări imperiale ale Fiului lui Dumnezeu, adesea aşezat pe tronul Judecăţii (Pantocratorul, sau Atotţiitorul, e o reprezentare aproape obligatorie pentru punctul cel mai înalt al cupolei bisericii). Aici moştenirea bizantină se manifestă atât prin reprezentarea regală, cât şi prin încorporarea tradiţiei filosofiei Greciei antice şi a misticismului oriental în artă şi în gândire.

Biserica Johann Nepomuk, Viena

În Apus, Francisc din Assisi a adus în atenţie drumul crucii şi sacrificiul Domnului ca preţ pentru răscumpărarea păcatelor. Legendele miracolelor înfăptuite de o sumedenie de martiri au completat tabloul mental al creştinului medieval şi din veacurile ce aveau să urmeze. Supliciul Sfântului Sebastian sau al Sfântului Benedict şi al multor altora şocau sensibilitatea noilor creştini, mulţi convertiţi din triburile barbare ale Europei, cărora le lipsea subtilitatea lumii greco-romane.

Reprezentarea scenei naşterii Domnului folosind figurine sau reprezentări teatrale ale drumului crucii sunt încă populare în multe ţări catolice, ca mărturie a credinţei. În unele ţări latin-americane, chiar şi crucificarea e reprodusă în timpul unor ritualuri sângeroase, ca semn al devoţiunii extreme. În acelaşi timp, rememorarea istoriei sacre ia în Răsărit forma imnurilor gregoriene, care nu favorizează reprezentările vizuale ale naturii umane a Mântuitorului ci slăvesc natura Sa divină.

Altarul creat pentru a adăposti icoana făcătoare de minuni, Rosa Mistica

Acolo unde simbolurile nu puteau fi folosite ca un cod sau ca o treaptă către înţelesuri mai înalte, imaginile puternice au început să apară: flagelarea, rănile şi miracolele au devenit explicite. Printre cei mai iluştri artişti care au impresionat sau au şocat privitorul cu viziunea lor s-au numărat: Albrecht Durer, Diego Velazquez, Michelangelo Buonarroti, Giovanni Bellini, Tiţian, Rembrandt, Andrea Mantegna.

Biserica catolică Johann Nepomuk din Viena, în apropierea Praterului, expune o colecţie de 14 fresce de Joseph von Fuchrich pe tema patimilor lui Hristos. Biserica poartă hramul lui Jan Nepomucky, unul din sfinţii protectori ai Cehiei, şi are o poveste interesantă. Totul a început cu o icoană, Rosa Mystica, acum aflată în biserică. Această icoana a fost singurul lucru care a supravieţuit dintr-un incendiu, care a ars locuinţa care o adăpostea. Aşa că localnicii au hotărât să îi construiască o modestă capelă din lemn. Dar şi aceasta a fost distrusă de o furtună, icoana supravieţuind din nou miraculos. În cele din urmă, vienezii au ridicat o biserică adevărată pentru a adăposti icoana, despre care se crede că i-a apărat în timpul epidemiei de ciumă.