Scene de groază și personaje de film la Muzeul de Ceară

Cinefilii se vor bucura să se fotografieze cu personaje din Star Wars, cu Frankenstein, sau cu bandiții din filmele cu gangsteri. Dar să nu vă imaginați că imaginile șocante nu au existat înainte de Hollywood. De fapt, înainte de cinema, existau imagini netrucate. Ce ați spune de o recreare a sinuciderii marelui om de stat Seneca? Deși a fost un înțelept, Seneca, un consilier al împăratului roman Nero, nu a ridicat obiecții când împăratul nebun a complotat pentru uciderea propriei sale mame, Agripina, pentru a-și asigura puterea totală. Mulți ani mai târziu, Seneca însuși a ajuns să fie bănuit că uneltește ceva, de paranoicul Nero. Așa că lui Seneca i s-a acordat „privilegiul” de a-și executa singur propria condamnare la moarte, într-un mod cât mai puțin dureros. Din păcate, Seneca nu s-a dovedit la fel de priceput în ale sinuciderii, pe cât era cu vorbele. Așa că, după ce și-a tăiat venele, sângele i-a curs atât de încet, încât și după câteva ore era încă în stare să poarte conversații și să dicteze poeme amicilor săi. Așa că a fost așezat într-o cadă cu apă fierbinte, în care a fost în cele din urmă sufocat.

Japonia, o cultură la fel de veche ca Grecia Antică, avea și ea o tradiție a omorului din motive de onoare, numit harakiri sau seppuku. Acest mod brutal de a-ți lua viața e încă practicat în cazuri rare și e inspirat de codul onoarei al samurailor. Când era înfrânt, sau în pericol de a fi dezonorat, soldatul japonez trebuia să își ia viața, înfigându-și o sabie de samurai în abdomen. De obicei, prietenii îi erau în preajmă și terminau actul ritualic, lovind cu o sabie similară cu putere, fapt ce producea decapitarea victimei dintr-o singură lovitură, pentru a reduce suferința.

Secole de-a rândul, nimeni nu a simțit nevoia unor fantezii violente, pentru că realitatea oferea constant scene de tortură și război. Închisorile sunt invenții destul de recente, fiind încercate pentru prima dată de arabi. Cum ținerea cuiva într-un spațiu închis cerea costuri suplimentare de hrană și pază, condamnații primeau cel mai ades în antichitate și evul mediu, pedepse corporale, iar de multe ori pedeapsa capitală. Fără presă și populații alfabetizate, multe pedepse de acest tip se desfășurau în public, pentru ca mesajul să ajungă și la restul populației. Așa se întâmpla cu lapidarea (uciderea cu pietre, în special la popoarele semite), biciuirea sau spânzurătoarea.

Evul Mediu a adus focul ca metodă de execuție, întrucât se credea că acesta ar asigura nu doar o moarte dureroasă, dar și purificarea de păcate. În acest fel a sfârșit eroina Franței, Ioana D’Arc. Un personaj parțial real, parțial mitic, Jeanne D’Arc a condus armata franceză împotriva britanicilor în câteva bătălii, după ce a pretins că a avut viziuni divine. Fecioara din Orleans a fost capturată și arsă pe rug pentru erezie, într-un proces politic, orchestrat de aliații regelui englez.

Mai aproape de vremurile noastre, poveștile de groază au pătruns în literatură, cum a fost cazul cu mitul evreiesc al golemului, o creatură vrăjită, care pune stăpânire pe creatorul ei. Înlocuind vrăjitoria cu știința, acest mit a fost popularizat în cărți și filme ca Frankenstein, monstrul care se întoarce împotriva savantului nebun, care l-a creat.
Marele ecran s-a dovedit un izvor de fantezii, uneori cu ajutorul temei călătoriei în timp, cu ajutorul mașinăriei bizare din Înapoi în viitor. Cu asemenea unelte, spectatorul avea un pretext să întâlnească alte vremuri înspăimântătoare și fascinante, cum ar fi preistoria omului de Neandertal. Dar de multe ori viitorul s-a dovedit la fel de pasionant în imaginația noastră. George Lucas a creat un întreg univers în seria Star Wars, și chiar o întreagă sectă de fanatici. Întreg interiorul navei e recreat în muzeu, cu Luke Skywalker, prințesa Leia și roboții ce îi însoțesc. Între ei s-a strecurat și ET, simpaticul extraterestru inventat de Steven Spielberg, într-unul din cele mai emoționante filme din istorie, care descrie prietenia dintre un om și un extraterestru.

O altă scenă de film, reprodusă excelent în muzeul de ceară, e cea a jafurilor bancare din anii 20, 30. Cel mai faimos spărgător de bănci al epocii a fost John Dillinger. Înainte de a trece la bănci, Dillinger a jefuit magazine locale și nu părea prea periculos, astfel încât localnicii au semnat o petiție, făcută de tatăl său, în urma căreia a fost grațiat. Sumele jefuite de Dillinger nu sună foarte impresionant azi (între 3.000 și 75.000 de dolari), dar trebuie să avem în vedere inflația. Totuși, seria de douăsprezece jafuri reușite l-au transformat pe Dillinger într-o legendă urbană și un preț de 10 milioande de dolari a fost pus pe capul său de FBI. Dillinger nu a ajuns în închisoare pentru faptele sale, fiind împușcat de agenții federali, în urma unui pont de la o dansatoare de origine română. Alți gangsteri faimoși au fost Butch Cassidy și cuplul Bonnie și Clyde.