Ion Iliescu, personalitatea istorica a ultimelor doua decenii, cu bune si rele

E greu de spus de cata vreme face Ion Iliescu politica. Probabil inca din copilarie, fiind fiul unui comunist convins, instruit la Moscova de catre Komintern. Cum in acea perioada comunistii se opuneau nu doar ordinii de drept din democratiile liberale, dar si unitatii teritoriale a Romaniei (sustineau apartenenta Basarabiei la URSS, negau Tratatul de la Versailles, in baza caruia se facuse Unirea de la 1918, considerand Romania Mare un stat imperialist), tatal sau, Alexandru Iliescu avea sa fie arestat dupa intoarcerea din Uniunea Sovietica. Moartea prematura dupa detentie a tatalui sau a avut probabil un puternic impact asupra unui copil de 9 ani, deci continuarea politicii familiei pare ceva logic. Daca este sa credem dosarele de cadre ale Partidului, care adesea exagerau “tineretea revolutionara” a liderilor, Ion Iliescu s-a alaturat inca de la 14 ani miscarii comuniste si chiar a participat la tabere de lucru in Albania proaspat comunizata. Ascensiunea sa a fost atat de fulgeratoare dupa ocupatia sovietica, incat atunci cand si-a dat bacul la liceul Spiru Haret, tanarul Iliescu era deja seful pe linie de partid al profesorilor sai.

Tot Partidul Comunist il trimite apoi la studii in Uniunea Sovietica, la Universitatea Lomonosov din Moscova, perioada misterioasa, pe care o va admite abia cu greutate, in fata evidentelor, dupa ’89. Daca zvonul ca in facultate i-ar fi avut colegi pe Mihail Gorbaciov sau pe Eduard Shevarnadze (ultimul ministru de externe sovietic, devenit presedinte al Georgiei) nu s-a confirmat, e o certitudine ca tot la Moscova a studiat in acea perioada si sotia presedintelui, Nina Iliescu. O prezenta extrem de discreta, doamna Iliescu i-a fost alaturi intreaga viata batranului lider de partid.
O fisa de cadre a Partidului Muncitoresc Roman din 1953, cand sotii Iliescu se aflau amandoi la Moscova pentru studii, scoate in evidenta calitatile de propagandist ale viitorului lider: “Este cunoscut de tovarasii cu care a activat ca un bun agitator, energic si cu spirit de organizare“.

Desi formatia sovietica si optiunile sale ulterioare il plaseaza mai curand in tabara pro-moscovita si intelectuala a Partidului si nu in cea nationalista si muncitoreasca, asa zisa “destalinizare” a fost o noua sansa de afirmare pentru tanarul Ion Iliescu. Dupa retragerea trupelor sovietice si afirmarea unei linii autohtoniste reprezentate intai de Gheorghiu Dej si apoi de Ceausescu, are loc o schimbare de garnitura in Partid si o deschidere catre poporul tratat pana atunci de pe pozitiile ocupantului (sau colaborationistului cu ocupantul). Conform ritualului comunist al tapului ispasitor, e oferit oprobiului public si cate un vinovat pentru sutele de mii de morti din perioada instaurarii comunismului la noi. Un astfel de nume: sinistrul ministru de interne Alexandru Draghici. Locul sau ramas liber dupa excludere in 1965 e luat de tanarul pe atunci Ion Iliescu, propus, ca o ironie a istoriei, de insusi Nicolae Ceausescu.
Cu un asemenea gir, Ion Iliescu devine ministru al tineretului, prim-secretar al Comitetului Central al UTC, prim-secretar la Timis si Iasi. Dupa 1989, Iliescu a subliniat cat a putut o pretinsa dizidenta a sa in PCR si “marginalizarea” la care fusese supus. Sursa acestei frictiuni o constituie diferenta de profil dintre Ceausescu si Iliescu, primul, rudimentar, autarhic, cel din urma, instruit in dialectica marxista si mai deschis catre ideile noii generatii. Daca aceasta incompatibilitate de ordin personal nu poate fi negata, nu e mai putin adevarat ca Ion Iliescu nu a avut niciodata inainte de 1989 (si destul de vag dupa) obiectii legate de esenta sistemului comunist. In ceea ce priveste “marginalizarea”, trebuie amintit ca, desi fara acces la politica nationala ca un membru al Comitetului Central, un prim-secretar al unui judet era in epoca satrapul absolut al respectivei regiuni, avand in subordonare toate institutiile si intreprinderile locale, inclusiv temuta Securitate. Chiar si dupa 1984, cand nu mai e membru al CC al PCR, ci doar director al Editurii Tehnice, un asemenea statut nu trebuie confundat cu cel al detinutilor politici sau al contestatarilor regimului. Chiar departe de deciziile de la varful partidului, Ion Iliescu se bucura in continuare de viata unui nomenclaturist cu sofer si secretara.
De altfel, versiunea unui Iliescu surghiunit de un dictator nemilos e infirmata si de un articol din revista americana Time din 1985. Cu patru ani inainte de rasturnarea lui Ceausescu, ziaristul american scria ca Gorbaciov ar putea avea in maneca un inlocuitor pentru un Ceausescu imbatranit in persoana lui Ion Iliescu. Figura unui comunist descheiat la camasa si empatizand cu tinerii avea sa se raspandeasca neoficial, poate si cu ajutorul unei parti din Securitate, despre Iliescu vorbindu-se ca de o tanara speranta chiar si la Europa Libera.

In momentul in care si-a facut aparitia pe scena publica, in ziua de 22 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu deja parasise de facto puterea, fugind cu un elicopter din fara multimilor de revolutionari. Asadar, Ion Iliescu nu a fost la originea miscarii de rasturnare a lui Ceausescu, dar a fost rapid recunoscut de cei care detineau puterea ca noul lider national. Iliescu a prezentat aceasta stare de fapt ca pe un gest de curaj, in conditiile unui “vid de putere”. Ceilalti au preferat sa vorbeasca de “confiscarea Revolutiei” si de deturnarea ei de la tinta anti-comunista, catre o tinta anti-ceausista.
Formula prin care directorul TVR il prezinta pentru prima data publicului pe Ion Iliescu, drept “fiul unui revolutionar“, e oarecum caraghioasa si arata comicul involuntar al situatiei: in propaganda comunista, cei care sustinusera sovietizarea si comunizarea erau denumiti “revolutionari” (cazul lui Alexandru Iliescu), Ion Iliescu urmand de aceasta data sa revina el insusi un revolutionar, recomandat de descendenta paterna, care sa schimbe chiar regimul instaurat de “precedenta revolutie”.
In primele cuvinte rostite ca om liber la TVR in zilele Revolutiei, Ion Iliescu isi afirma implicit adeziunea nezdruncinata la ideile comuniste: il acuza pe Ceausescu ca “a intinat idealurile socialismului stiintific“.

Preluarea puterii de catre Ion Iliescu e invaluita in foarte multe mistere. Timp de cateva zile, televiziunea publica, subordonata FSN, mentine o stare de tensiune cu privire la soarta lui Nicolae Ceausescu, detinut de noua putere, dar prezentat ca un fugar capabil sa organizeze o contraofensiva. Prin mesaje alarmiste sustinute de noua putere e pusa in scena diversiunea teroristilor, o operatiune care opreste raspandirea elanului revolutionar in tara si da legitimitate puterii FSN condus de Ion Iliescu. Sunt ucisi in acest context circa o mie de oameni, de aproape zece ori mai multi decat in zilele de pana la fuga lui Ceausescu.
Potrivit declaratiilor celor implicati, Ion Iliescu a fost cel care a luat hotararea ca Nicolae Ceausescu sa fie lichidat printr-un proces sumar de tip stalinist. Desi se repliaza rapid la optiunile populare si abandoneaza oficial doctrina comunista, Ion Iliescu se manifesta in primii ani de dupa 1989 ca un lider autoritar si cu vederi nedemocratice. Lanseaza teoria “democratiei originale”, ca o a treia cale intre comunism si capitalism si la o discutie cu studentii in primele zile ale lui 1990 spune ca sistemul organizarii politice din Occident, bazat pe partide, nu e neaparat o solutie pentru Romania. La acea data, FSN-ul pe care il conducea era organizat ca un partid unic la nivel national, pe structura fostului PCR.

Accepta totusi sa organizeze primele alegeri libere de dupa 1944, chiar daca accesul la presa al partidelor de opozitie era ca si inexistent, alegeri pe care le castiga cu un scor zdrobitor: peste 85%, devenind primul presedinte al Romaniei ales democratic. Succesul electoral nu il convinge sa fie prea tolerant cu opozantii. Dupa manifestatia maraton din Piata Universitatii, de peste doua luni, politia pune la cale inscenarea unor acte de violenta ale studentilor, iar Ion Iliescu face apel la “oamenii de bine” sa apere noua putere. Imbarcati in garnituri de tren, minerii condusi de Miron Cozma imprastie teroarea in randul opozantilor, batuti cu bestialitate si arestati. Cu doar cateva luni inainte, incidente la fel de violente, pentrecute dupa un scenariu similar la Targu Mures, fusesera pretextul reinfiintarii SRI, practic fosta Securitate prezentata acum ca o pavaza in fata pericolului maghiar.
Rolul lui Ion Iliescu in Revolutie, in evenimentele de la Targu Mures si in mineriade e unul neclarificat, desi a facut si obiectul unor cercetari penale nefinalizate. In cazul Revolutiei pot fi remarcate doar elemente circumstantiale: declaratia generalului Militaru care spune ca FSN exista deja cu sase luni inainte de decembrie ’89, promovarea unor generali afiliati la KGB (Militaru, Guse) sau condamnati pentru participarea la represiunea sangeroasa a Revolutiei (Stanculescu, Chitac) in posturi cheie dupa ’89, toti cei condamnati de justitie in dosarele Revolutiei au beneficiat de gratieri din partea lui Ion Iliescu. Minerii au fost si ei folositi de Ion Iliescu in mai multe randuri fie impotriva opozantilor ca in iunie ’90, fie pentru rasturnarea guvernului Roman in septembrie 1991, dupa aparitia unei frictiuni conservatori-reformisti in FSN.
Prabusirea URSS in august 1991 a determinat si o schimbare strategica a optiunilor lui Ion Iliescu. Pana la acea data, Iliescu se ilustrase ca un iscusit gorbaciovist, adepta al unor politici in ton cu celebrele “glaznost” (transparenta) si “perestroika” (restructurare). Ministrul sau de Externe, Adrian Nastase, incheiase chiar un tratat cu Uniunea Sovietica, recunoscand implicit pierderea Basarabiei.
In 1992, Ion Iliescu este reales presedinte, cei sase ani de mandat de pana in 1996 marcand, in ciuda multor derapaje o transformare institutionala a tarii: se trece la economia de piata, e adoptata prima Constitutie republicana democratica, e ales primul Parlament si se pun bazele celorlalte institutii ale statului de drept. In 1996, dupa victoria lui Emil Constantinescu si a CDR, Iliescu marcheaza inca o premiera, primul transfer pasnic de putere din ultima jumatate de veac.
Avea sa revina la putere in 2000, sutinut in fata pericolului extremist reprezentat de Corneliu Vadim Tudor, chiar de fortele democratice care i se opusesera atatia ani. Realizeaza si o reconciliere istorica cu regele Mihai, cel pe care il expulzase din tara in 90 de teama unei reactii de simpatie populara, care i-ar fi putut periclita puterea.

Chiar daca a caracterizat proprietatea privata ca “un moft” si a vazut in criza americana un semn al finalului capitalismului, Ion Iliescu a pus bazele economiei private in Romania. Criticand intr-un discurs “privatizarea profiturilor si nationalizarea pierderilor”, tot Iliescu avea sa caracterizeze cel mai bine si caracterul viciat al regimului nou-creat drept “capitalism de cumetrie“. Imaginea modesta de om care prefera sa fie “sarac si cinstit” contrasteaza cu oligarhia pe care Ion Iliescu a cultivat-o in perioada cat s-a aflat la putere.
Orator iscusit, Ion Iliescu a fost, de altfel, autorul mai multor formulari care au facut epoca, inclusiv atunci cand au fost rostite intr-un cadru neoficial: pe Corneliu Coposu l-a acuzat ca ii “baga sula in coasta” prin propunerile sale, pe Radu Mazare, tanar ziarist de opozitie la acea data, l-a intrebat “de ce huidui, mai animalule?!”, pe protestatarii din Piata Universitatii i-a numit “fascisti”, “legionari” sau “golani”, formula preluata cu titlu de mandrie de acestia sau de simpatizantii lor ilustri, ca Eugen Ionesco de la Paris; despre Adrian Nastase a spus ca este un “arogant”, iar despre Mircea Geoana ca e “un prostanac”.
Se poate spune ca Ion Iliescu a excelat chiar si atunci cand a folosit limbajul de lemn tipic activistilor de partid, reusind sa fie inconfundabil. Invitat la Academia Romana sa vorbeasca despre Lucian Blaga, Iliescu si-a incheiat discursul cu urmatoarea fraza: “Astfel pus in lumina, ancorat in sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludeaza meandrele concretului”.