Dan Puric, farmecul discret al unui reacționar ortodox

De la credinta, Puric face cu gratie pirueta catre problemele cotidianului, vorbind despre destinul istoric al poporului roman sau pericolele mondializarii, inarmat mereu cu referinte culturale si citate savuroase.
Prezent la lansarea cartii A treia forta. Romania profunda de Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon, Dan Puric a vorbit despre frumusetea si agerimea de spirit a omului credincios si a subscris catorva dintre ideile cartii, despre care crede ca putea fi scrisa de “un George Orwell mai bine informat”. Viziunea critica la adresa directiei in care se dezvolta societatea romaneasca ii e foarte apropiata lui Puric, care ar putea fi caracterizat ca “un reactionar”, daca avem in vedere criticile sale frecvente la adresa Uniunii Europene, a mentalitatii occidentale si a civilizatiei consumului.

Autorii avertizeaza ca asupra omului se revarsa un suvoi de informatii, un ritm al vietii tot mai alert, el fiind chemat sa se pronunte in privinta unor chestiuni superflue, toate erodand firescul umanului. Printre solutiile de regenerare spirituala si de salvgardare morala a omului societatii contemporane autorii propun intoarcerea la valorile satului autonom din puct de vedere economic si la un capitalism al negustorului independent de imprumuturile bancare, ipostaze ce ar putea fi taxate actualmente sub sintagma “capitalism de subzistenta”.

Dan Puric, care si-a adunat interviurile din reviste si de la televiziuni intr-un volum propriu, intitulat Cine suntem, care prezinta credinta ca raspuns nu doar la problemele de ordin spiritual, dar si la cele sociale si politice, sustine ca nu face prozelitism si ofera Dobrogea ca model de armonie interetnica si interreligioasa. Intelegerea lumii pe care Puric o are e cea a unui intelectual, uzand de toate armele unei gandiri sistematice riguroase, dar crestinismul pe care il apreciaza e cel venit dinspre “talpa tarii”, din paginile Patericului, cartea care aduna cuvintele “inteleptilor pustiei” catre ucenicii lor. Respinge deci intoleranta pe care multi intelectuali o au fata de popor, distanta pe care simt nevoia sa o ia chiar si in problemele de credinta, domeniu in care o asemenea tendinta poate fi chiar contraproductiva.

Desi problema memoriei colective e una care il preocupa, iar modelele rezistentei anticomuniste sunt evocate cu toata admiratia cuvenita, uneori Puric e luat de valul retoric al comparatiilor si pune semnul egal intre comunism si capitalism, intre Uniunea Sovietica si Uniunea Europeana: “tancurile sovietice ne-au ocupat tara, comunismul a vrut sa ne invadeze si sa ne mutileze sufletul. Astazi, pericolul disparitiei neamului este mai mare ca oricand: caci astazi se anesteziaza sufletele, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai tortureaza, se cumpara, nu se vand, se incurajeaza spre nicaieri, nu mai sunt silite sa se dezica.”

Opusa unui occident conspirationist si corupator e doar imaginea idilica a unui “neam romanesc” evocat cu patetism poetic: “Occidentul a cunoscut corectitudinea teologica si acum corectitudinea politica, pe cand noi am cunoscut doar incorectitudinea istorica si mangaierea lui Dumnezeu.”

Folosirea ortodoxismului ca platforma politica si respingerea secularizarii proprii societatilor liberale amintesc de febra legionara a anilor ’30, de conferintele profesorului Nae Ionescu, desi peste acea rabufnire mistico-identitara a trecut aproape un secol, un razboi si o dictatura comunista: “omul format de iadul comunist si cel trecut prin pustia secularizarii: cei doi mutilati, in sfarsit, s-au intalnit si alearga prin lumea moderna, sfaramata in milioane de sensuri”.