Zeii păgâni, printre cele mai admirate statui de la Vatican

Vaticanul e la fel de fascinant pentru amatorii de teorii ale conspirației, ca pentru credincioșii catolici. Statuile zeităților din diverse credințe, pe care primii creștini le-ar fi considerat idoli, sunt acum expuse în numeroase săli ale Palatului de la Vatican. Mitologiile greacă și romană sunt cel mai bine reprezentate, inclusiv într-o sală care reunește mare parte din panteonul antic, dar egiptologia are și ea propria secțiune în muzeu, iar cultura babiloniană se regăsește de asemenea.

Pentru iubitorii de artă, aceste antichități și-au pierdut de mult semnificația religioasă și sunt admirate exclusiv pentru calitățile lor artistice și măiestria celor ce le-au făcut. Pentru cei ce suspectează Biserica Catolică de participarea la o uriașă conspirație, simbolurile oculte răspândite în întreg palatul sunt o dovadă că Sfântul Scaun păstrează o doctrină secretă, care îi e sursă de cunoaștere și putere.

Sala Rotonda, panteonul de la Vatican

Cea mai populară dintre aceste teorii conspirative vorbește despre integrarea credințelor antice greco-romane în creștinism. În special, se sugerează acomodarea cultului solar cu reprezentările personajelor biblice. De exemplu, Apolo, zeul solar al grecilor și romanilor, are mai multe statui, inclusiv una gigantică în curtea palatului Belvedere, folosită de Michelangelo pentru desenarea fizionomiei lui Iisus din fresca Judecata de Apoi din Capela Sixtină. Cei care resping teoria, amintesc că Apolo era considerat un ideal de armonie masculină, deci era normal ca artistul florentin să îl folosească drept model.

Venerarea soarelui era de asemenea parte dintr-un sistem complex de credințe, originare în Orientul Mijlociu, unde astrologia a apărut. Iar simbolurile astrologice sunt prezente ca semne ale înțelepciunii Creatorului universului, deși legendele personajelor mitologice asociate cu planetele și constelațiile, nu mai sunt luate în serios în era creștină.

După ce creștinismul a fost legalizat în Imperiul Roman, iar apoi a devenit religie de stat, într-o perioadă ce a coincis cu marile migrații, multe credința păgâne tribale au trebuit să fie reconciliate cu credința monoteistă. În unele părți ale continentului, aceasta s-a făcut prin abundența de imaginație investită în povești despre viețile sfinților și faptele lor miraculoase. Dar în ansamblu, tranziția de la politeism la monoteism s-a făcut într-un interval uimitor de mic și aparent fără supraviețuitori ai adoratorilor zeităților greco-romane. Unii presupun că acest capital de cunoaștere s-a transferat în forme artistice inofensive, dar și în superstiții și rituri vrăjitorești.

O altă teorie a conspirației merge un pas mai departe și acuză liderii Bisericii Catolice că sunt parte într-un plan și mai mare, ce include societăți secrete precum Franc-masoneria sau Cavalerii Templieri. Inamicii tuturor acestor organizații le acuză că slujesc în secret fie Diavolului, fie unor zeități antice mesopotamiene. Potrivit acestei teorii îndrăznețe, în mâinile păgânilor din vremuri străvechi din Egipt, Persia și Babilon, se afla o învățătură ezoterică, transmisă prin rețele subterane, într-o lume doar aparent complet creștinată. Din vreme în vreme, acest tip de misticism ar ieși la suprafață, mereu îmbogățit de speculații ale cultelor gnostice antice, redescoperite de cruciații, care călătoriseră în Orientul Mijlociu, și își creaseră propriile rețele secrete. Același bagaj de învățături secrete orientale ar fi fost amplificat da Kabala evreiască din Evul Mediu, pentru a reizbucni apoi în amalgamul de credințe ale mișcării New Age, din zilele noastre.

Întrucât misterul însuși era un motor al acestor societăți, ar fi imposibil să știi cu siguranță care era doctrina lor reală, așa că rămânem pe tărâmul presupunerii. Francmasonii, de exemplu, susțin că ordinul lor e doar un mijloc de auto-perfecționare, care nu e incompatibil cu creștinismul, spun ei. Recursul la înțelepciunea antică nu ar face decât să îmbogățească viața spirituală a creștinului, cu credințe contrazise de Biserică, precum astrologia sau reîncarnarea. Alții arată că dimpotrivă, prin frățiile ezoterice, credințele păgâne s-au perpetuat, împreună cu cultul idolilor orientali, ca Baal. Cei mai vehemenți adversari ai oricărei forme de cunoaștere secretă spun că toate aceste societăți secrete, uneori în alianță cu Vaticanul, nu sunt decât adversari ai Dumnezeului creștin. Într-adevăr, unii ocultișii interpretează Biblia într-un mod bizar, susținând că omul e capabil să devină el însuși un zeu, dar că i-a fost refuzată o informație esențială pentru dezvoltarea sa, de cătru un Creator invidios; astfel, Lucifer e văzut ca un personaj care a încercat să lumineze omenirea, prin gestul său de rebeliune. Desigur, creștinii socotesc năstrușnice asemena fantezii, căci Diavolul e doar un înșelător, care acționează prin intermediul unor idoli și falși zei, pentru a-l face pe om să piardă distincția dintre bine și rău, pentru promisiuni iluzorii.

Însăși varietatea acestor teorii (dintre care am amintit doar câteva) e grăitoare în privința puterii pe care artefactele antice încă o exercită asupra imaginației noastre. Cu sau fără înțelesuri ascunse, aceste frumoase opere de artă continuă să impresioneze privitorul, după mii de ani. Iată câteva dintre zeitățile și eroii, care au statui în Muzeul de la Vatican:

Zeus Orticoli și Apolo Belvedere

Zeus era patriarhul zeilor greci, ce locuiau pe Muntele Olimp. Deși Zeus era zeul cerului și tatăl multora dintre zeii și eroii panteonului, era diferit de viziunea monoteistă, omnipotentă, de creator al Universului, moștenită de creștinism și islam din religia evreiască. Zeus însuși era fiul lui Cronos, un zeu căzut, asociat cu Saturn. În astrologie, Zeus poartă numele echivalent din religia romană, Jupiter.
Zeus a beneficiat de câteva dintre cele mai impresionante reprezentări în atichitate, inclusiv o statuie gigantică, făcută de Fidias și inclusă între cele șapte minuni ale lumii antice. În muzeul de la Vatican, e o reprezentare cunoscută ca Zeus Orticoli, după un loc din apropierea Romei, unde a fost dezgropată. Bustul impresionează prin migala cu care sunt reproduse șuvițele de păr de pe cap și din barbă.

Apolo

Apolo era zeul soarelui, cu numeroase echivalențe în diverse religii, care venerau soarele. Apolo avea același nume la romani, ca la greci, și era considerat un vindecător și patron al artelor, ca muzica și poezia. Apolo era unul dintre numeroșii fii ilegitimi ai lui Zeus, iar Artemis (Diana) era sora sa geamănă. Era bisexual, cu numeroși iubiți și iubite. Într-una din cele două curți interioare ale Palatului Belvedere, numită Cortile della Pigna, e un cap uriaș al lui Apolo, sculptat cu măiestrie.

Palas Atena era zeița înțelepciunii, care îi ajuta pe cei care luptau un război drept. Pentru greci și romani (care o numeau Minerva), ea era dătătoare de curaj și putere. Cel mai faimos tempul al antichității, Partenonul de pe Acropole, îi era dedicat, de orașul care, de asemenea, îi purta numele. În statuia de la Vatican, ea e prezentată ca de obicei cu coiful de luptător. E una din puținele statui la care s-a păstrat și un strat de vopsea, care îi colorează ochii, căci multe statui în antichitate erau pictate sau decorate cu pietre prețioase. Fecioara Atena a câștigat patronajul capitalei Greciei oferind localnicilor primul măslin. Cum Atena e asociată cu democrația și republica, drept forme raționale de organizare a societății, o mare statuie a ei se găsește și în fața Parlamentului din Viena.

Venus (sau Afrodita) e celebra zeiță a frumuseței și dragostei. Ea a fost aleasă de către Paris, drept cea mai frumoasă dintre zeițele Iliadei. Legenda nașterii ei poate părea șocantă, căci a apărut din spuma organului tăiat al lui Uranus, aruncat în mare de Cronos. Unii sunt convinși că obeliscurile au și ele o semnificație falică, pornind de aici, căci o legendă similară o regăsim și la egipteni. În legendele egiptene, Osiris e și el tăiat în bucăți, iar falusul e singura parte care nu e găsită, fiind mâncată de un pește, atunci când Isis îi recompune corpul din bucăți. Cu timpul, gustul public a devenit mult mai pudic, probabil sub influența creltinismului, iar detaliile sexuale au fost eliminate, ori acoperite sub eufemisme și reprezentări alegorice. După o teorie mai ciudată, chiar șorțul purtat de masoni ar avea trimiteri falice, confreria inițiatică fiind una exclusiv masculină până foarte recent. Cu sau fără trimiteri la credințele antichității despre falusul unor zeități ucise, Roma e înțesată de obeliscuri aduse Egipt și Mesopotamia și plasate în fața celor mai mari catedrale, ca Laterano, San Pietro și alte piețe publice. De asemenea, obeliscul e preferat de masoni ca monument funerar și comemorativ în foarte multe orașe ale lumii, cum e cazul monumentului lui Washington, din capitala americană.

În italiană, Venus e numită Venere, la fel ca multe dintre statuile sale din peninsula italică, acum simboluri ale inocenței feciorelnice și ale unui ideal de frumusețe feminină. Ca și Atena, Afrodita se naște la o vârstă matură în circumstanța miraculoase. Datorită farmecelor sale, ea atrage mai mulți zei olimpieni, iar Zeus decide să o mărite pe Afrodita cu Hefaistos. Cu zeul focului și fierăriei, Afrodita a avut o căsnicie nefericită, înviorată de numeroase aventuri cu alți zei mai atractivi și cu muritori.

Demeter, numită și Ceres de romani, era zeița agriculturii. Cinstirea ei trebuia să asigure recolte bune pentru țăranii antici. Deși era mama mai multor zei și proteja pământul și recoltele, se deosebea de Gaia, zeița primordială a Pământului, care prin uniunea cu Uranus – cerul, a dat naștere tuturor zeităților. O zeitate similară, Cibele, a venit din Orientul Mijlociu, preluând trăsături atât de la Gaia, cât și de la Demeter. Cultul lui Demeter nu se limita la superstiții ale populațiilor agrare, care depindeau de recolta anuală. Ea se afla în centrul celor mai vechi sisteme religioase, care au precedat universul olimpian al Greciei clasice.

Misterele din Eleusis erau o religie inițiatică, în care se țineau ceremonii populare și se transmiteau ritualuri secrete, rămase un mister și în ziua de azi. În legenda principală a cultului, Demeter provoca secetă și foamete ca pedeapsă pentru răpirea fiicei sale, Persefona, în lumea din adâncuri. Zeus era convins să inervină după ce acest protest al lui Demeter a produs o catastrofă printre oameni, care au încetat să aducă ofrande zeilor. Era o călătorie complexă a coborârii în lumea de dincolo, a renașterii și promisiunii unei vieți de apoi, despre care doar inițiații aflau detalii. Era cu siguranță legată de schimbarea anotimpurilor și nu e exclus să fi fost îmbogățită cu înțelegeri astrologice ale vieții și universului. Deși astăzi Demeter nu mai e amintită ca o zeitate importantă a grecilor, Vaticanul o include pe drept cuvânt între statuile din sala specială de expoziție, care reproduce arhitectura și structura Panteonului din Roma.

Dionis, sau Bahus, după numele său roman, era și el o zeitate venerată atât prin procesiuni publice, cât și inițiatice. Deloc surprinzător pentru un zeu al viței de vie, festivitățile lui Dionis erau caracterizate prin excese bahice (adjectivul vine chiar de aici). Beția era acompaniată de o stare de extaz indus de muzică, dansuri și senzualitate. Entuziasmul colectiv era calea spre descoperir filosofice, după cum sugera Platon, în cadrul cărora spectacolele teatrale erau folosite pentru a comunica unele concepte oculte.
Acest zeu atractiv și efeminat e asociat cu strugurele și cu animale mitologice, ca taurul. La Roma, Bahus era sărbătorit prin bacanalii, o ceremonie nocturnă sălbatică, la care aveau acces doar femei, și care implica orgii sexuale, uciderea unui animal cu mâinile goale și mâncarea cărnii crude într-o stare de extaz colectiv. Ritul a continuat în clandestinitate după ce a fost interzis, ca urmare a comiterii unor crime cu ocazia sărbătorilor.

Cupidon, sau Eros, era un zeu cu drepturi depline, venerat în unele orașe grecești mai mici (cum ar fi Thespiae) chiar ca zeul cel mai important din Panteon, și cu altare pregătite pentru sacrificii chiar și la Atena. Unii îl consideră chiar un zeu primordial, fără părinți, în timp ce alții cred că era fiul Afroditei. Inițial, Eros era prezentat ca un adult cu aripi, dar imageria sa a evoluat către un copil înaripat. Sub această formă, cupidonul roman a devenit foarte popular în renaștere și în perioada barocă, în pictură și arta decorativă. Această imagine a unui copil dolofan, țintind cu săgeata îndrăgostiții, a devenit foarte popular și cunoscut în întreaga lume actuală.

Hercule, sau Heracle, are singura statuie din bronz în panteonul de la Vatican, recognoscibilă după bâta pe care o poartă în mână eroul. Cu puterea sa proverbială, Hercule a reușit să ducă la bun sfârșit cele 12 munci, între care: uciderea sau capturarea unor animale mitologice sau obținerea unor obiecte speciale, ca merele de aur. Hercule a fost făcut nemuritor după ce a terminat aceste sarcini, el nefiind un zeu, ci un erou.

Osiris era zeul egiptean al vieții de apoi, figură centrală a celui mai important mit al acestei credințe antice. În ocultismul modern, credințele egiptene și orientale sunt mai prezente decât cele greco-romane, care au fost într-un fel „domesticite” și secularizate, prin transformarea în repere culturale europene. Mitul lui Osiris, ca orice altă tradiție orală, cunoaște multe variante și e o poveste ce sună șocant și ireal pentru urechile modernilor, căci implică incestul, relațiile sexuale cu morți și vrăjitorie. Principalele personaje sunt doi frați și o soră. Set, personificarea răului, își ucide fratele, pe Osiris, pentru a-i lua tronul. Corpul tăiat în bucăți, e recuperat de sora lor, Isis, cu excepția organului sexual, care e probabil reprezentată de obelisc. Folosind vrăji, Isis îl readuce la viață pe Osiris, doar pentru scurtă vreme, suficient pentru a concepe un copil cu el, pe Horus, soarele care răsare mereu. Evident grecii, care respectau religia greacă pentru vechimea ei și încercau să o armonizeze cu a lor, l-au recunoscut în Horus, ca zeitate solară, pe Apolo. Întreaga mitologie legată de Osiris și Horus transmitea ideea de regenerare și credința într-o viață viitoare, crucială pentru egipteni, care depuneau eforturi uriașe pentru a păstra corpul relativ intact, dar și credința în posibilitatea de a interveni în chip magic în viața actuală.

Mai multe despre: Destinatii • Afrodita • Apolo • arta • astrologie • Cibele • Cupidon • Demete • Dionis • Italia • Jupiter • Muzeul Vatican • Osiris • Palas Atena • Roma • sculptura • statui • Zeus